Optimistul din cimitir

Ambitios cum ma stiam, am pornit la drum. Nu a durat mult si elanul mi s-a taiat. Zidul a fost in fata, ma astepta. Am repornit, am mers, elanul mi s-a taiat iar. Un nou zid ma astepta, putin mai mare. Ma ridic, ma uit peste umar, nu cuget decat 2 secunde si pornesc. Dinou elanul mi s-a taiat, inertia ce ma mai duce, dar am dat de o groapa. Am cazut in ea.

In ulima perioada mi s-au intamplat tot felul de lucruri, am avut parte de diferite situatii stranii cu dialoguri nicidecum concise, de fapte intarite de argumente care desi la prima vedere par false, intr-un moment de cugetare realizezi ca au pornit de undeva, ca sunt bazate pe ceva, orice lucru spus, orice caracteristica facuta, la ironie sau nu, asortata sau nu, isi are originea din trecut, in diversele actiuni sau activitati avute.

Doar in momentele grele iti revizuiesti cu o seriozitate maxima comportamentul, ambitiile si, cel mai important, situatia curenta, cu care vii si te plasezi in cubul societatii, in puzzleul vietii. E dificil sa aduci fetele unui cub sub aceeasi culoare, macar o fata daca reusesti e bine, tot la fel e dificil sa iti aduci toate gandurile, situatiile, planurile si sperantele pe aceeasi axa si nu orice axa, o axa a armoniei, o traiectorie a culorii predominante, a starii generale de implinire si a sentimentului de drum liber.

Te poti situa pe o cale ferata, iar tu o locomotiva, care trage dupa ea sperantele tale, amitirile, trecutul, ambitiile, nevoile si strabati kilometrii intregi, treci de un semnal, de alt semnal, tot timpul ai verde si linia e buna, terasamentul solid, nu te scutura, nu deraiezi, macazele te lasa sa treci pe o alta linie cu toate vagoanele, te lasa sa revii pe linia initiala, kilometrii de linie ferata care nu se sfarsesc, tot timpul vor fi sub rotile tale si te vor ghida, iar incarcatura trasa dupa tine va fi tot timpul acolo, nu va fi aruncata de pe sine, nu va deraia la vreun macaz, nu vei fi nevoit sa lasi un vagon in reperatii, totul se uzeaza armonios, toate se petrece asa cum ar trebui, iar cand locomotiva este scoasa din functie vagoanele inca pot ramane pe sina, dar vor fi retrase si ele pentru ca doar impreuna vor forma un intreg, intregul format putand fi persoana ta, a mea, a fiecaruia, alaturi de vagoanele proprii, vagoane care in fiecare statie se vor ocupa cu ceva, de cineva.

Ma pot compara cu un copil in parc care a ramas fara minge si desi o cauta cu disperare nu o gaseste. Totodata copilul ramane singur in parc, iar norii de furtuna acopera cerul, razele soarelui nu mai pot patrunde si o lumina sumbra acopera parcul. Iar eu acolo, copil mic, fara mingea lui, singurel si cu nimeni in jur, ma asez pe o banca si ploaia incepe. Ma ridic si ma uit spre cer, observ norii negri, nervosi, care se descarca prin ploaie, o ploaie torentiala de toamna. Totul e vestejit si umed, calci in mocirla sau in balti, ploaia nu se mai termina si tu esti tot singur in parc fara nici o protectie si cineva alaturi. Poate daca aveam mingea as fi prins curaj, poate daca o aveam era mai bine, dar asa astept, pe cineva, pe tutore sa vina sa ma ia, sa ma stranga in brate si sa ma protejeze de ploaie care deja m-a facut leoarca. Asa astept acum ceva, astept ca cineva sau ceva sa imi vina in ajutor, sa nu mai fiu batjocorit de ploaie, sa fiu protejat si bine, peisajul macabru a parcului abandonat in vijelie sa dispara, razele soarelui sa repatrunda printre copaci si nori, totul sa fie armonios si vesel.

Si cum sunt eu, poate mai sunt altii, aflati in asteptare, asteptarea care ne conduce spre ganduri optimiste, ne tine vie speranta de mai bine, dar precum asteptarea e strans legata de timp, la fel sunt si sansele de a iesi din impas proportionale. De ce astept, te intrebi, de ce nu fac ceva, de ce nu fug din parcul acela, de ce trebuie sa stau in ploaie si sa plang, de ce astept ajutor si de ce nu iau atitudine, raspunsul e foarte simplu: mi-am pierdut reactiile, rationamentul, sunt undeva in trecut, conexiunile nu le mai pot face, nu mai am energie fizica si nici psihica sa fac ceva, nu pot fugi din ploaie pentru ca sunt impietrit.

Am fost impietric de evenimentele petrecute candva, m-a impietrit norocul orb pe care il am si m-am impietrit singur pentru ca nu mai am incredere in mine. Sunt ca un mort, sunt un zombi care traieste prin fragmente din trecut, sunt un mort pentru care viitorul nu mai vine de la sine, un mort care asteapta invierea, asteapta suflarea, isi asteapta sufletul sa ii ridice trupul, sunt o stanca, sunt o statuie, sunt un om blocat, probabil blocat in vise, pentru ca doar acolo sunt fericit si doar in vise cineva imi vine in ajutor. Sunt pierdut in visare si nu ma mai pot trezi, sunt optimistul din cimitir.